26.1.18

Colțișor de pâine

Dacă strada noastră ar avea un cântecl ca Popa Nan, una dintre strofe ar fi cu magazinul de pâine.
Magazinul e unul vechi, reporeclit pompos Curtea brutarilor, cu lămpi îmbrăcate în abajururi de nuiele, șorțuri negre și tichii înalte, pâine de calitate medie, mă rog, știți moelul.
Ce au ele fascinant est mașina aceea de tăiat pâinea.
Mereu rămân jos în tavă colțiișoare de pâine, după cei grăbiți, care nu se obosesc să l ia...sunt doar colțișoare.
Dar copiii...copiii sunt morți după acele colțișoare.
Am aflat asta fiindcă al meu vrea mereu să trecem mereu pe acolo - în drum spre casă - ca să-și ia un colțișor...două... chiar dacă nu trebuie s cumpărăm pâine (bine, eu mă lupt demult cu ideea să fac pâin în casă și reușesc să ies câștigătoare:))).

-Copilul iar vrea colțișor, zâmbesc încurcată, după el, care dă buzna pe ușă/
-  Toți copiii vor, zâmbesc și ele/

Ieri nu m-am mai obosit să intru după el. S-a dus să-și ia singur. A ieșit cu mâinile pline de bucățele. Vreo 5-6.
-Măi, mami, le-ai luat și tu pe toate? Dacă vine alt copil care ar vrea și el colțișoare?
Și atunci veni, năpraznică, logică, replica de Balanță (cu Berbec):
- Păi până vin alți copii, vin și alți clienți și lasă alte colțișoare.


20.1.18

hai c-am venit

Acum, chiar acum m-am gândit la Robert Plant și acum, chiar acum - mă rog, acum 3 minute - am intrat pe propriul meu blog. Și acum 2 minute mi-am formulat singura rezoluție pe 2018, care a snat gen "mai scrie și tu ceva, că să știi că nu scriai rău".
2 faze mi-au reținut atenția în ultimele săptămâni, mă rog, mai multe, dar două - trei de vorbit.
Una este că:
m-am dus la draga mea Cristina , care zic eu acum că e nașa neoficială a copilului și ea mi-a făcut ochelari. cadou.Ce n-a putut să-mi facă  (cadou) a fost să-mi dea niște dioptrii mai mici (sunt chiar mai mari decât mi le aminteam) și să mă facă să arăt bine în lumina albastră a locului unde am probat ramele (pe care mi le-a făcut. cadou). Mamă, oameni buni, când am văzut cum arăt m-am speriat - cum mă sperii eu,  dată pe deceniu, când calc în magazinele de haine, de exemplu. Și m-am pus pe căutat smacuri.
Tot Cristina mi le-a recomandat, dar vorba Marei, c'est n'est pas un blog de make up, așa că nu vă zic numele, doar că  chiar mă dau cu astea.
Și cum mă dădeam eu cu ele, cu fi-miu lângă mine, stând pe capacul de la wc, zice:
-Auzi, mami, ăsta e ultimul sos cu care te dai, da?
- ...cum, mă, sos?
- Păi, ce, zice, arată ca muștarul. Și muștarul e un sos.
Era să-i zic eu că ce dau eu pe față e un S.O.S, dar m-am abținut, că era târziu și trebuia să ne culcăm.
Adică era vreo 9 seara.

A doua e că...băi, ce mi-a lipsit Alain de Botton. Rău mi-a lipsit. Am cam flendurit-o eu cu Arhitectura fericrii, care se citește cam greu (aka, cam fără interes) de către neofiți (aka proști de dau în gropi) în ale stilului de vreun, fel, ca mine. Și văzui la o fată Raisa că s-a tradus O săptămână în aeroport (sau 7 zile, mi-e lene să mă uit exact, c-am terminat-o de o săptămână, deci e firesc c-am început s-o uit) și am dat buzna s-o citesc. Fiindcă și eu fantazez de pe vremea lui Tom Hanks să trăiesc niște zile într-un aeroport sau măcar 3 în București, un city break, așa.
A treia e că îmi place Frederik Backman. Îmi place tare, nu cât de cât. Cel puțin asta - unica pe care am citit-o - cu Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău e un fel de Narnia pentru adulți sau așa îmi pare mie. Frumoasă tare.
Cam atât.
Aaaa. da. și la 43 de ani și 3 zile mi-am re-dat prima inspecție la definitivat (ul în învățământ). Da. Cam atât de lame.
Voi ce mai faceți?







1.1.17

Joy to the world pam pam pam pam

Păi, dacă încă n-a trecut un an de când n-am mai deschis blogul, e bine încă, nu? Io așa zic.
Totuși, în acest răstimp mi s-a schimbat viața și, pare-se, și ușurința de a scrie mi-a dispărut.
Căci dacă nu scrii, nu întreții, ochii care nu se văd se uită ș.a.m.d.
O idee care mi-a plăcut de anul trecut, dar pe care, bineînțeles, am fost mult prea dezordonată ca s-o pun în practică așa cum trebuie, este borcanul cu bilețele de fericire, de la Ada din Canada.
Am fost, deci, dezordonată, și am lăsat să treacă, poate cam prea nebăgate în seamă, motivele de fericire ale lui 2016.
Am ales,inconștient, să umplu -metaforic - borcanul cu alea nașpa. Unele au fost din vina mea. Altele s-au întâmplat pur și simplu. Și m-au marcat adânc.
Cele bune, cele rele...
Am schimbat locul de muncă. O schimbare profundă, de care încă mi-e teamă și pe care habar n-am de unde s-o apuc și mi-e groază să mă întreb cât mă vor ține balamalele s-o duc.
Am făcut schimbarea pentru liniștea mea și pentru copilul meu. Liniște am dobândit într-un fel, dar am pierdut în altul. Iar acum...am 20 de copii la care să mă gândesc, pe rând sau de-a valma, tot timpul, de la momentul în care mă trezesc dimineața, prea dimineață, până la vreo oră după ce pun capul pe pernă seara, în cazurile în care nu-s atât de obosită încât să adorm imediat după ce am pus punct poveștii de seară.
Cert e că nu m-am echilibrat - încă?- în acest nou rol, în acest nou loc, în această nouă ipostază, și habar n-am cât va mai dura.
Mi-e groaznic de greu să mă trezesc la 6, folks. Groaznic.
Dar să sperăm că dacă pun cu cerbicie în frunte liniștea copilului meu din punct de vedere al educației pe care o va primi în următorii 5 ani, o să mă echilibrez. Sper că nu cu forța, asta nu se poate.

M-a mișcat tare din temelii plecarea de la fostul meu loc de muncă. Am lăsat în urmă o echipă pe care cuvinte ca minunată, extraordinară n-o pot descrie îndeajuns. Poate teribilă să fie un cuvânt mai bun.
Da, o echipă teribilă. O echipă de prieteni, încet încet decimată de lipsa de posibilități și de viziune a superiorilor noștri, de neputința sau reavoința lor. Prieteni adevărați, care au zburat în 4 zări, nevoiți să lase deoparte cămașa prieteniei în favoarea maieului familiei. Nu pot să uit veselia noastră, pauzele în care vorbea de toate și orice cu ei, cu prietenii mei. Nu pot uita certurile, nervii, calculatoarele cu softuri bușite, care ne făceau să muncim de 3x un lucru, plânsul de nervi, dracii din stomac, senzația că ești depășit...și pe ei, prietenii mei. Dana, Lucian, Rădița, Doru, Mircea, Dan, Sensei, Petruț, Nicos,Denis, Liviu.
Nu pot uita cum, după ce am plecat, mi-am propus să ajung la ei cât de des e omenește posibil,- și cum, bineînțeles, copleșită de noul loc, de programul obligatoriu de 8 ore, de scularea la 6, de distanța între casa mea și Pipera - am ajuns o singură dată, să iau un nenorocit de pui pe care mi l-a adus Doru de la el de la țară.
Acea singură dată când am ajuns, eram cu toții mai palizi, dar râdeam. Râdea Rădița, râdea și sor-sa, Lili. Aceleași poante pigmentate cu cuvinte indecente, (înjurături, mă) care acum sunt ascunse într-un sertar, destul de adânc.
A doua oară când am ajuns să ne vedem, o parte dintre noi, a fost la cimitir, în noiembrie. Rădița mea, Rădița lui Lili și a lui Pupicu și a Ioanei, și-a lăsat râsul gâlgâit și franchețea înspăimântătoare aici, pe Pământ, și s-a dus la îngeri.
Din acel moment, s-a rupt ceva în mine și nu cred să mai pot coase la loc. Scriu și acum rândurile astea și tot nu-mi vine să pricep, să accept, să mă resemnez cu gândul că Rădița nu mai e. Rădița noastră, care făcea mișto de mine și Daneta, că vorbim prea mult despre copii, (mai ales când erau mici mici și chestii ca mucii și caca împrăștiat erau evenimente înfricoșătoare pentru noi) dar care, după ce a avut-o pe Ioana, ne-a spus că simte exact la fel și ne descria cum face fetița ei lucruri mici, cum vorbește, cum se mișcă, cum se joacă, cum îi ia obrajii în palme...Obrajii Rădiței noastre dragi...
De când Rădița nu mai este, m-am somat să văd din nou lucrurile importante în viață. M-am mai întors o dată la Tudor, băiețelul meu bun și care mă iubește de nu mai poate și pe care îl iubesc de nu mai pot, cu care sunt bună și rea uneori, zâmbetul cel mai frumos al vieții mele. Am trecut aproape plutind peste celălalte neplăceri oferite de luna noiembrie - nu, ziua mea de 42 nu face parte dintre ele- și m-am bucurat cinstit de fiecare mică surpriză oferită de copilul meu, fie c-a fost vorba de o vorbă nouă sau o fiță nouă sau un model nou de tantrum.
M-am mai retras de pe net - nu mai am nici timp de el- și m-am minunat încă o dată de resursele pe care alți oameni le au, în a-și face și a-și trăi bucurii. O ojă cu sclipici, un rimel nou, un pulover cu reni, o turtă dulce, chestii minore, tradiții de Crăciun de care eu n-am fost în stare să mă șin niciodată, pentru că pur și simplu nu mi-o fi mie felul să fac lucruri la fel în fiecare an. Incapacitatea mea de a mă bucura de lucruri minore este un handicap pe care mi-aș dori să-l corectez în acest an.
De fapt, mă bucur de lucruri mici, dar doar din cele neașteptate și dăruite într-un moment oarecare, de la care nu aștepți nimic. Numesc astfel de întâmplări momentele mele de grație și pot enumera în ele bilețelul de Crăciun primit de la una dintre fetițele mele, cu " te iubesc Ana", momentul Micul prinț
 trăit cu Tudor la Brebu și, de ce nu, chiar momentul de aseară, când băiețelul meu voia să amestece în smântâna cu zahăr pregătită pentru prăjitură (una ratată, care a ajuns la gunoi, but whatever).
Să fim bine îmi doresc, în loc de încheiere. Și vouă. La fel.

19.2.16

păreri

Ştiu că n-am mai scris de mult timp...să trecem peste.

Am fost cu Tudor la un spectacol de improvizaţie, Little Impro îi zice, e foarte fain, vi-l recomand.
Acolo, printre altele, cei 4 actori au vrut să facă pe loc " Imnul improvizatorului" şi i-au întrebat pe copii ce vor să se facă atunci când vor fi mari.
Unul a zis doctor, altul cercetător, o fetiţă balerină. Tudor a zis " ăăăă, poştaş".
Cei 4 s-au amuzat şi au compus pe loc imnul despre meseria de poştaş.
La sfârşit, una dintre actriţe m-a felicitat că "am un copil extraordinar".
Am fist niţel uimită (articolul ăsta nu e despre cât de tare e fi-miu, eu cred că e tare, dar e doar treaba mea, avcorz).
Am stat şi m-am gândit de ce i s-a părut că ar fi aşa extraordinar, deşi cumva m-a lămurit chiar ea, că "toţi vor meserii din astea big, numai asta au în cap" (nu cred că a zis chiar aşa).
Tocmai, mie mi s-a părut că băieţelul meu e profund normal, încă.
De ce n-ar fi frumoasă sau foarte frumoasă o meserie în care faci mişcare, duci şi aduci veşti (e drept, şi facturi) şi pui zâmbete pe faţa băbuţelor care aşteaptă pensia?
Poştaşul este o figură importantă, încă, în micile noastre comunităţi de bloc. Întotdeauna poştaşul salută. Deseori întreabă de sănătate şi primeşte răspuns entuziast. Poştaşul e unul dintre oamenii cu care un dialog e aproape obligatoriu.
Ce frumos, nu?

Băiatul meu e fascinat de trenuri. De obicei el vrea să se facă mecanic de tren, dar atunci la teatru o fi fost luat prin surprindere, de a zis poştaş:) Dar el, el priveşte cu dragoste trenurile. În lungile şi desele noastre călătorii la Gara de Nord, priveşte fascinat locomotivele, roţile, şinele, osiile. Pentru el, aceea e frumuseţe.

Iar eu  re- învăţ multe de la el. Foarte multe. Re-învăţ să văd lumea frumoasa şi meseriile mici, aducătoare de fericire.
Poate înainte de Tudor nu m-aş fi oprit să salut croitoreasa din colţ. Poate, deşi mereu am fost atrasă de oamenii care fac meserii mici şi migăloase, care ajută comunitatea chiar şi să fie mai econoamă. Micul atelier de electronice, para (aşa se cheamă?) remaieurului şi calapodul cizmarului mi s-au părut mereu fascinante.

Cred că dacă în ţara mea vor fi mai mulţi oameni fericiţi să facă meserii mici, dar să le facă bine, vom fi mai fericiţi. Şi treaba va merge infinit mai bine.