19.2.16

păreri

Ştiu că n-am mai scris de mult timp...să trecem peste.

Am fost cu Tudor la un spectacol de improvizaţie, Little Impro îi zice, e foarte fain, vi-l recomand.
Acolo, printre altele, cei 4 actori au vrut să facă pe loc " Imnul improvizatorului" şi i-au întrebat pe copii ce vor să se facă atunci când vor fi mari.
Unul a zis doctor, altul cercetător, o fetiţă balerină. Tudor a zis " ăăăă, poştaş".
Cei 4 s-au amuzat şi au compus pe loc imnul despre meseria de poştaş.
La sfârşit, una dintre actriţe m-a felicitat că "am un copil extraordinar".
Am fist niţel uimită (articolul ăsta nu e despre cât de tare e fi-miu, eu cred că e tare, dar e doar treaba mea, avcorz).
Am stat şi m-am gândit de ce i s-a părut că ar fi aşa extraordinar, deşi cumva m-a lămurit chiar ea, că "toţi vor meserii din astea big, numai asta au în cap" (nu cred că a zis chiar aşa).
Tocmai, mie mi s-a părut că băieţelul meu e profund normal, încă.
De ce n-ar fi frumoasă sau foarte frumoasă o meserie în care faci mişcare, duci şi aduci veşti (e drept, şi facturi) şi pui zâmbete pe faţa băbuţelor care aşteaptă pensia?
Poştaşul este o figură importantă, încă, în micile noastre comunităţi de bloc. Întotdeauna poştaşul salută. Deseori întreabă de sănătate şi primeşte răspuns entuziast. Poştaşul e unul dintre oamenii cu care un dialog e aproape obligatoriu.
Ce frumos, nu?

Băiatul meu e fascinat de trenuri. De obicei el vrea să se facă mecanic de tren, dar atunci la teatru o fi fost luat prin surprindere, de a zis poştaş:) Dar el, el priveşte cu dragoste trenurile. În lungile şi desele noastre călătorii la Gara de Nord, priveşte fascinat locomotivele, roţile, şinele, osiile. Pentru el, aceea e frumuseţe.

Iar eu  re- învăţ multe de la el. Foarte multe. Re-învăţ să văd lumea frumoasa şi meseriile mici, aducătoare de fericire.
Poate înainte de Tudor nu m-aş fi oprit să salut croitoreasa din colţ. Poate, deşi mereu am fost atrasă de oamenii care fac meserii mici şi migăloase, care ajută comunitatea chiar şi să fie mai econoamă. Micul atelier de electronice, para (aşa se cheamă?) remaieurului şi calapodul cizmarului mi s-au părut mereu fascinante.

Cred că dacă în ţara mea vor fi mai mulţi oameni fericiţi să facă meserii mici, dar să le facă bine, vom fi mai fericiţi. Şi treaba va merge infinit mai bine.



23.3.15

dialoguri şi nu numai

cu peperul

P: - Te iubesc mult.
Tudor: - Eu ssi mai mult!
P: - Eu te iubesc până la Soare!
T:- Ssi eu până la Lună!
P: - Eu te iubesc până la M8 (blocul în care stăm)
T: - Ssi eu până la M9!!!



cu mine, în metrou. Încruntarea şi răcnetele joase, de "dragon", cum îi spun eu, se menţin, când oameni străini îi zâmbesc.

Se urcă în metrou. Se aşază lângă o doamnă. Doamna îi zâmbeşte. El se uită urât.
- Mami, de ce te încrunţi?
- Că vea jucăria mea. Ssi nu i-o dau.  Rrrrr...
- Mami, doamna nu vrea jucăria ta. Şi să-ţi mai zic ceva!
- Tze?
-Ştiai că pe teritoriul României dragonii nu au voie să circule cu metroul?
- NU!!!
-...
-Atunţi nu sunt dragon, sunt copil!

Un domn, sprojinind o bară, râde pe-nfundate. Ridicându-se, în drum spre uşă, îi aruncă foarte supărat:
- Hei! Nu e de RÂS! E DE PLÂNS!

Şi pleacă supărat. Când să iasă pe uşă strigă, tot cu supărare: PA!!!!


Duminică după amiaza. Nimic prevestitor.

- Mami, hai să mergem în vizită la Andrei!
- Care Andrei, mami ???
- Colegul meu de serviciu!
- Tu ai un serviciu???
- Da, sigur!
- Şi...unde lucrezi tu?
- Într-un loc maaaare ssi ănalt de tot!!
- Aham...şi mai exact CE FACI?
- Am un laptop maaaare la care nu au voie mamele ssi oamenii. Doar băieţii mari.
....
- Şiiii.... Andrei e colegul tău imaginar?
- (indignat) Nu, mami! E adevărat!!!

....
- Păi şi unde locuieşte?
- La M9!!!! (noi stăm în M8)
- Păi eu habar n-am unde este blocul ăsta!
- Uite-l, afară, acolo e!
-... şi...la ce apartament! stă Andrei?
- Uite acolo undee e lumină sssi se vede tilivizorul ăla mare mare cu desene!







16.2.15

despre OCD în ortografie...

postarea de azi a unei amice, a cărei fetiţă îşi sărbătoreşte ziua de naştere, (la mulţi ani, Catinca, şi sănătate, scumpo!) mi-a dat în sfârşit un motiv şi-un prilej de scris pe blog, deşi, zău, nu ştiu dacă n-oi mai fi scris despre asta.

În anunţuri, în comunicări oficiale, în texte pe care le pot vedea mulţi nepregătiţi ochi, în declaraţii, (cum se zice, statement-uri) în afişe, în subtitrări (mai e nevoie să zic în cărţi?) sunt obsedată de scrierea corectă.

Pentru că, aşa cred eu, sunt mulţi ochi care din ele învaţă. Şi care consideră că ceea ce spune nenea sau tanti de la televizor sau din reclamă e literă de lege. Nu insist.

Aşadar, iată-mă în preajma celor 2 ani de Tudor. A trecut ceva timp de atunci, dar faza n-am uitat-o. I-am comandat (şi bine am făcut, că anul trecut m-am chinuit să-i gătesc eu un tort care a ieşit gustoşel, dar ca o ...plăcintă bombardată, dpdv design) un tort la o cofetărie de-o ştiam bună.
Când m-a întrebat doamna ce să scrie, i-am dictat hotărât " La mulţi ani VIRGULĂ Tudor!". Doamne s-a uitat lung şi întrebător la mine şi am specificat că vreau neapărat ca semnul ăla grafic, care (se pare) strică faţa tortului după părerea cofetarului, să fie inclus. Nu, să nu scrie cuvântul virgulă, ci să pună semnul.

Îmi pare rău că n-am apucat să fac o poză, i-au făcut copilului o virgulă exact cât toate celelalte litere, să o vadă nebuna de mă-sa.

Dar ştiu eu de ce-mi iau aşa măsuri de precauţie.
Mă duc şi mai în spate, la botezul lui Tudor. Hăt! Veneam noi de la biserică agale, cu copilu-n braţe eu, o sută de metri în stanga, spre cârciumă. La vreo cinşpe metri sar ca arsă, arunc copilul ca ars in braţele cui s-a nimerit, (mama sau naşa, really don't remember) mă arunc şi şterg ceva cu scuipat, cu disperare. Scenă de proşti, se uitau rudele la mine de parcă tocmai m-aş fi calificat pentru Palilula.

Mă întorc, mai liniştită, şi-mi preiau copilul şi cineva mă întreabă, năucit:
- Dar ce era pe tabla aia scris, de ai sărit aşa?

...bieţii picoli de la cârciumă au vrut să-mi facă o surpriză plăcută, scoseseră-n stradă o tablă şi scriseseră pe ea mare
" Bine a-ţi venit la botezul meu! Tudor"...
Zonă selectă, mă întreb câţi l-or fi-njurat de mamă....

21.1.15

vai de mine...

de când n am mai scris pe blog!

n am timp de nimic, în afară de copchil şi serviciu şi al doilea serviciu şi o minimă (dar minimă!) activitate fizică.

poate că, făcând Tudor 3 ani, m am gândit să nu l mai expun atât. că poate mă njură când creşte.
dar, la fel de poate că, s au adunat atâtea chestii că nu le mai ţin pasul, să le scriu.

aşadar doar câteva:
 " nu pot să dorm, mă doare la sprânceană!"
" nu mă simt bine, tebuie să-mi dai o bomboană"
ia un băţ cu zăpadă pe el şi zice " atum tebuie să te spăl pe dinsi"...

în rest, mamelor din lumea întreagă, citiţi Rudolf Dreikurs,  Cum să creşti copii fericiţi. pe mine m a salvat.

v am pupat